Istoric

   Prima menţiune a aşezării datează din 13 septembrie 1578, anume în actul privilegial al principelui  Báthory Kristóf acordat paznicilor exploatărilor de sare de la Sovata, act confirmat mai târziu şi de Báthory Zsigmond - “Confirmatio Assecurationis possessionis Zowatha”. În plângerea datată din anul 1581 adresată lui Báthory István, principele Transilvaniei şi Regele Poloniei, şambelanul salinelor din Ţinutul Secuiesc face referire la existenţa unui număr de 16 familii pe Câmpul Soveţii. Populaţia micii aşezări, format iniţial din paznicii exploatărilor de sare şi familiile lor, a sporit încet, ajungând de la 16 familii menţionate în documente istorice datate din anul 1602 la un număr de 400 familii aşa cum reiese din însemnările călătorului Orbán Balázs care a vizitat localitatea în anul 1860. Ocupaţia de bază a populaţiei era exploatarea pădurilor, agricultura, creşterea animalelor şi cărăuşia, prima întreprindere industrială din localitate fiind tot una forestieră.

   Apele izvoarelor şi lacurilor sărate erau folosite pentru băi încă din vremurile premergătoare secolului al XVIII–lea, apele sărate fiind utilizate iniţial mai ales de către populaţia locală, mai târziu au apărut însă şi vizitatorii înstăriţi, mica aristocraţie începând să-şi construiască rezidenţe de vară proprii la poalele muntelui de sare încă de la începutul anilor 1840.

   În 1872 au fost puse bazele primei băi publice din localitate de către Veress József, denumită “Géra”, autorizată ca şi baie terapeutică în 1876. Staţiunea de Jos s-a dezvoltat în jurul acestei băi la foarte scurt timp după constuirea acesteia, localitatea însăşi cunoscând o dezvoltare nemaiîntâlnită în istoria sa de peste trei secole. În numai câteva decenii numărul locuitorilor săi s-a triplat, în jurul staţiunii au apărut zeci de vile, aşezarea fiind atestată oficial ca staţiune balneară în 1884, devenind un centru balnear de interes zonal cunoscut de locuitorii oraşelor şi comunelor din apropriere.

   În perioada 1875-1881 a luat naştere Lacul Ursu, cel mai mare lac sărat helioterm din Europa, în urma prăbuşirii terenului deasupra unei dizolvări subterane enorme şi acumulării apei a două pârâiaşe în golul rezultat. În urma efectuării unor studii complexe asupra proprietăţilor curative a apelor noului lac situat într-un peisaj pitoresc, fondatorul staţiunii moderne - Sófalvi Illyés Lajos - s-a decis asupra valorificării resurselor naturale unice, Staţiunea de Sus fiind întemeiată oficial în anul 1900. În 1902 el a cumpărat şi Băile Géra, unificând astfel cele două băi. Anii premergători primului război mondial au însemnat o perioadă de dezvoltare dinamică, Sovata ajungând în rândul celor mai renumite şi vizitate staţiuni balneare din Transilvania. În anul 1905, linia ferată care ajungea până la Sărăţeni a fost prelungită până la Praid, facilitându-se astfel legătura Sovatei cu zone mai îndepărtate. În 1908 s-a introdus apa curentă şi s-a trecut la canalizarea staţiunii.

   După stagnarea din timpul primului război mondial, Sovata a cunoscut o nouă perioadă de prosperitate, devenind în perioada interbelică cea mai cunoscută staţiune cu băi sărate din România, fiind vizitată în repetate rânduri de familia regală. În 1926 s-a introdus lumina electrică în staţiune, iar în 1925 datorită solicitărilor de tratamente reumatologice şi ginecologice, au fost construite baze de tratament lângă Lacul Ursu şi Lacul Negru. Până în 1939 peste 100 de vile au fost construite de către investitori particulari.

   Al doilea război mondial a adus o altă perioadă de stagnare, urmată de instaurarea regimului socialist : naţionalizarea pădurilor, întreprinderilor industriale şi a micilor ateliere meşteşugăreşti, precum şi a vilelor şi dotărilor balneare din staţiune.

   În anul 1952, când localitatea a fost declarată oraş (datorită în primul rând notorietăţii sale de staţiune balneoclimaterică ), doar staţiunea propiu-zisă prezenta semne de urbanizare (reţea de apă, canalizare, electricitate)– acestea neafectând viaţa locuitorilor din comună. Situaţia urma să se schimbe în anii 1960, când s-au efectuat lucrări de extindere a reţelelor de apă, canalizare, electricitate pe teritoriul întregii localităţi, asfaltarea principalelor străzi şi amenajarea trotuarelor de-a lungul lor, precum şi asigurarea iluminatului public.

   Între anii 1960-1980 staţiunea a beneficiat de dotări investiţionale majore, fiind construite 5 hoteluri şi o nouă bază de tratament, care i-au permis dezvoltarea capacităţii turistice la cote maxime, creându-se astfel numeroase locuri de muncă în sectorul serviciilor.

   După 1990, staţiunea şi implicit şi oraşul au fost marcate de perioada de tranziţie, dotările din zona balneară fiind afectate de evidentul proces de îmbătrânire morală, favorizat şi de legislaţia din domeniul turismului, reperele activităţii economice din oraş complementare celor dezvoltate de staţiune, cunoscând un amplu proces de restructurare concomitent cu transferul de proprietate.

   Perioada de după anul 2000 se caracterizează prin solicitări masive de construire de cabane şi case de vacanţă, dezvoltându-se în mod spontan microzone cu case de vacanţă sau dotări turistice de capacitate mică şi medie aparţinând preponderent sectorului privat.